9/11

Inainte de a incepe un nou an scolar cu un entuziasm de neexplicat am vrut sa las un mesaj tuturor celor care nu stiu ce s-a intamplat acum 10 ani .exact pe data de 11.09.2001.
Asupra mea la vremea respectiva ,cand aveam 8 ani ,aceasta catastrofa nu a avut un impact enorm desi eram constienta inca de pe vremea aceea de gravitatea ei .Oricum in semn de respect pentru eroii care au murit in acel atentat asupra Americii,mai exact acele patru avioane (doua in World Trade Center,unul in Washington si unul pe un camp deschis) care au fost distruse pana la nerecunoasterea lor,am decis sa scriu un mesaj in limba lor, care poate va ajunge la urechiile lor sau nu ,nu conteaza foarte mult pentru mine.

"Dear readers,
I hope you all know what date is today.Well for those of you who dont know what happend today I surely hope they will take their time and try to find out at list the most insegnificant detail about the catastrophe that happend exactly ten years ago on this exact date.
I do hope that everybody knows about the heroes who died innocent without having the thinnest clue of what will happen to them.On 11 september 2001 United Airlines Flight 93 was one of four planes hijacked in midair from members of Al Quida.Three planes succeded in hitting their targets.With great courage and resolve,the passengers and crew of Flight 93 prevented their plane from reaching its likely target,the White House or Captiol Building.People should realise that this are the real heroes ,the ones who knew they were going to die but they prefered to save the lives of the people from the ground.Thats what makes them heroes and makes them worthy of remebering them at least once of year, on 11.09.
Terrorism for me at that point was just a long complicated word which already scared me although I was pretty young.Killing people just as revenge,playing with the life of innocent people who have families and friends that are waiting for them to come home safe,starting wars for stupid reasons,wars in which die only innocent people for the vainglory of their leaders and judging people because of their nationality, skin color,sex,or religion are unhuman things to do.God made us the way we are so we should accept each other this way.I would like to remember you that the people who died on the plane werent the only heroes.We should consider heroes also the people who died in the targets.Those people are the ones who died for a stupid revenge.They died innocent without any chance to survive.And not in the last place I would like to remind you about the people around the targets,the huge number of people who tried to give a hand without being forced to do it and just because they felt this was the human duty,to at least try to save some of the hurt ones.The heroes are different types of people.How about a round of aplause,standing ovantion for the police man and women and the crews from the firework departement who worked hard to save the ones they could and died for their country.
In the end I would love for you to know that this are the real event in the history that we should remember.This are the good examples we should follow to become better persons and I mean the people who tried or succeded to save some of the endangered lifes.Nobody knows what the gouverment thinks or their planes but we sure can become better if we want.So people just try to be more human and this place named Earth will be a better place for all of us and dont forget to remember the ones who died innocent.
And until this becomes a reality ,my message is :
"God,bless all the people who died in that terrorist attack and give them and their families and the ones they left behind peace in heaven and on earth ,cause thats all they need..."

                                                                                                          "
         

Vrem muzică, nu zgomot!

Lume, lume! Mare veste mare! La Braşov, în data de 16 septembrie 2011, va avea loc mirifica "gală" muzicală cu un nume extrem de pompos: Romanian Music Awards!

Nu ziceţi hop până nu aţi sărit, deci nu vă bucuraţi prea repede până nu cunoaşteţi nominalizaţii "unu şi unu" ai acestui eveniment. Cap de afiş: Inna, Alexandra Stan, Alex Velea, Connect-R şi mulţi alţi "muzicieni" de genul. Mai jos, însă, spre fericirea mea, la categoria "Best Album" mai găsim Iris(la pachet cu Puya, evident), la categoria "Best Rock" sunt nominalizaţi cei de la Vunk, iar la "Best Pop" întâlnim Direcţia 5. Apropo de direcţie, încotro se îndreaptă muzica românească?

Aparent, situaţia stă foarte prost, părerea mea. Aici e ca la lecţia de economie, cea cu "cerere şi ofertă". Ei bine, pe scena acestui "important" eveniment apar cei ceruţi de public, nu? Nimeni nu ne obligă să ascultăm un anumit gen sau altul, şi susţin libertatea de opinie, că doar fiecare cu gusturile lui. Dar cum sună când alături Inna şi Romanian Music Awards în aceeaşi propoziţie? Dar când mai pronunţi şi cuvântul "nominalizat"? Chiar aşa am ajuns, oare? Unde este MUZICA?

Cu toate astea, cum să nu ne crească inimile noastre de români atunci când auzim că Alexandra Stan este în topul Billboard pe locul 36? Însă cât suportă timpanele şi sufletele noastre melodia Mr.Saxobeat? Şi cum să fie Red Hot Chilli Peppers în acelaşi top, dar cu 30 de poziţii sub românca noastră? Nici nu ştii ce să mai crezi...

Ca şi concluzie, nu cred că o să calc pe 16 septembrie prin Piaţa Sfatului, la "acordarea celor mai importante premii ale industriei muzicale româneşti", vai de ea, industria care este(dar nu prea). Ar însemna că nu am învăţat nimic de la concertele extraordinare la care am mers vara asta, adevărate show-uri, a căror gust îl păstrez şi îl voi păstra mult timp de-acum înainte. Vorba unui prieten, l-aş jigni pe Iggy Pop. Adevăr a grăit!

Demnitatea - Noua Ruşine

E ciudat de unde îţi poate veni inspiraţia şi când te poate lovi o idee. Nu ştiu la momentul de faţă dacă este o idee bună sau doar o ideologie de-a mea. Oricum o să îmi încerc norocul.

Astă seară sursa mea de inspiraţie avea să fie un simplu serial pe care l-am vizionat în multe alte seri fără să îmi trezească un interes aparte.

Singurul motiv pentru care am început să mă uit la acest serial a fost conincidenţa de nume, având numele în comun cu unul dintre filmele mele preferate în care juca mult-regretatul Heath Leadger, adică “10 Lucruri pe care le urăsc la tine “.

Nu o să încep să vă spun rezumatul episodului pentru că are doar o relevanţă extrem de minoră.

Subiectul serialului nu iese din obişnuitul stereotip al serialelor pentru adolescenţi - viaţa a două surori din California, Bianka şi Kat, în mediul lor de zi cu zi, de obicei este prezentat cadrul Liceului. Bianca, mezina, este stereotipul fetei perfecte de liceu, fata populară, drăguţă, mereu aranjată, dar şi disponibilă într-un mod destul de naiv şi visător, a cărei paletă de culori din toate domeniile conţine numai nuanţe între roz pal şi fuchsia, combinate cu alte nuanţe la fel de orbitoare. Pe cealaltă parte Kat, sora cea mare, are o personalitate total opusă, este o feministă convinsă, care nu pune preţ numai pe aspectul exterior, cel puţin nu atâta preţ cât sora ei, ci preferă să se gândească şi la drepturile de care dispun femeile în general şi felul în care nu trebuie tratate, clar nu ca pe nişte accesorii care dau bine la prima vedere, după care îşi ruinează singure farmecul la prima propoziţie, pentru că sunt cenzurate destul de repede încât să nu apuce să spună o frază. Ea, spre deosebire de sora ei mai mică care preferă să fie populară şi să meargă pe principiul-teorie al grupului "e mai bine să nu pun întrebări", Kat este cea cu mintea proprie şi curiozitatea de a afla cât mai multe pentru a putea ajunge ceva mai mult decât o fată căreia să i se spună: "noroc că eşti drăguţă....".

Şi după părerea mea este extrem de greu să alegi care dintre cele două tipuri de caracter o să îl stăpâneşti. De obicei, la liceu, fetele de orice vârstă tind să fie altfel numai pentru o fărâmă de atenţie şi de popularitate. De aici şi titlul articolului de astazi: demnitatea - noua ruşine?
 
Este în ziua de azi demnitatea noua ruşine? Este o ruşine să îţi păstrezi capul ridicat şi să spui nu când trebuie? Sau este normal să accepţi anumite - să le numim compromisuri - şi să tăcem din gură doar pentru o mică satisfacţie? Serialul mi-a adus aminte în plină vacanţă de viaţa de liceu şi cât de mult seamăna cu viaţa reală.

Personal am fost pusă în multe situaţii în care puteam, dar momentan nu am făcut-o, să tac şi să urc pe scara socială, ironic spus, iar în final să fiu mult mai cunoscută decât sunt la ora actuală.

Dar sunt o necunoscută mândră în cercul meu, însemnând oamenii de vârsta mea care îşi petrec timpul stresaţi de ce commenturi o să primească pe pagina lor de facebook. În general trăiesc într-un mediu în care la evenimente de genul balul bobocilor sau orice gen de bal, pentru că suntem la vârsta în care putem inventa orice gen de bal pentru câteva ore de distracţie esquire, putem fi clasificaţi în mai multe categorii cu uşurinţă. De exemplu, la balul bobocilor este selecţia mai uşor de făcut:

La orice bal vei intâlni multe trepte sociale. Sunt fetele care nu "mănâncă" nimic în afară de martini cu măslina pe fundul paharului(bine, nu in liceul meu) în timp ce sunt cu ochii pe toţi tipii drăguţi care apar din toate părţile, indiferent de vârsta lor; fetele care se dezlănţuie pe ringul de dans de parcă ar dansa în lenjerie intimă în faţa oglinzii în camera lor; fetele care nu dansează pentru că sunt mult prea cool pentru lumea de acolo; sunt boboacele care încearcă sa se infiltreze în găştile mai mari pentru a avea locul asigurat pe toată perioada liceului, mai sunt fetele care zâmbesc încontinuu, genul de porumbiţe pacifiste care sunt roase în interior de dorinţa de a urla la cineva, dar în schimb zâmbesc de mama focului şi îţi spun cât de bună prietenă le eşti şi cât o să îţi ducă dorul în perioadele de vacanţă şi ultima categorie, fetele care sunt destul de ok, destul de normale încât să se distreze timp de o oră-două, după care se liniştesc şi stau doar la vorbă între ele într-o manieră destul de civilizată, după care decid să plece.

Aşadar balul bobocilor este o cursă pentru cele care intră de bună-voie sau silite de ambiţia de a fi cineva în liceu, o cursă în care printre probele de talente este şi “Cât de mult eşti în stare să sacrifici din tine încât să fii observata”, pentru că ăsta este pasul întâi. Să fii observată. Şi pentru unii nu contează dacă eşti obervată într-un mod rău.

În cazul meu şansa mea de a fi observată nu s-a ivit la niciun bal, ci chiar la un concert în aer liber de vara asta. Probabil că oricine dintre cei care vor citi mă vor critica pentru decizia luată sau nu, asta rămâne la atitudinea voastră.

Am avut ocazia de a fi observată de unul dintre cei mai draguţi băieţi pe care i-am vazut în viaţa mea, dar pentru atenţia lui trebuia să renunţ la ceva destul de greu de renunţat în orice situaţie, şi anume demnitatea mea - trebuia să spun da când vroiam să spun nu şi nu am făcut-o, şi încă nu am găsit un moment în care să îmi pară rău.

Îmi pare rău că nu am găsit altă cale să îi atrag atenţia, dar nu îmi pare rău de decizia luată. Am avut atenţia lui pentru cel puţin 3 ore şi a fost bine. Apoi a venit partea în care prietenul lui, puţin ameţit, sau mai mult, a avut intenţia să întreacă măsura fix în faţa lui şi momentul în care am spus nu şi l-am forţat să se retragă a fost momentul în care, aparent din punctul de vedere al unei presupuse prietene, a fost momentul în care l-am făcut să se retragă singur pentru că am dovedit că sunt destul de neflexibilă - cuvintele ei, nu ale mele.

Ei bine, părerea mea este total diferită. Sunt genul de persoană care consideră că este destul de flexibilă încât să realizeze că ar fi cedat prea uşor şi ar fi arătat destul de ieftină în faţa celui căruia ar fi trebuit sa îi acorde atenţie şi care să nu considere o mare ruşine faptul că încă are demintatea de a spune nu şi de a se coborîi la nivelul celor care nu o au. But that’s just me.







PS: You gotta keep your head up, but you can let your hair down.

Fighting dragons with you

Inspirată de ceea ce au scris cele mai bune prietene ale mele,celalalte 2 A-uri,am hotărât să scriu şi eu o descriere despre cine este această Ade şi despre ce vreau eu să fac cu viaţa mea. Nu cred că voi reuşi să fiu atât de clară pe cât au fost ele, dar oricum o să încerc să vă explic pe scurt cele mai importante lucruri despre mine:

Dintre cele 3 A-uri eu sunt “surioara roşcată “.
Mă numesc Andrea,dar niciodată nu am simţit că mi se potriveşte numele, aşa că am decis să îmi “schimb” numele în Ade. Am 18 ani şi contrazic pe oricine spune că am mai mult.
Nu pot să mă autodefinesc pentru că îmi schimb personalitatea zilnic. Iubesc faptul că încă pot face greşeli şi învăţa din ele. Ador faptul că pot să îmi schimb culoarea părului şi stilul de orice fel de fiecare dată când simt nevoia şi mă reinventez pentru că sunt tânără şi încă mai am timp să greşesc şi să o iau de la capăt.
Iubesc muzica, ştiu toate versurile tuturor melodiilor de pe iPod-ul meu pe de rost. Iubesc să cânt la pian şi să scriu versuri deşi nu am mai cântat şi nici scris de multă vreme. Iubesc să reţin versuri şi replici din filme, care mai târziu devin motto-uri pentru mine şi chiar replici în viaţa mea de zi cu zi. Sunt o critică, sarcastică şi, cu riscul de a mă repeta, chiar sceptica. La polul opus sunt o romantică incurabilă, siropoasă, care iubeşte viaţa şi care visează să fie Oprah-ul cuiva. Îmi iubesc familia(cel puţin o parte din ea), la fel şi prietenii şi sunt dispusă să le stau alături şi la bine şi la rău.
Iubesc teatrul şi filmul şi mi-aş dori ca într-o zi să fac parte din industrie pentru că iubesc să joc teatru pe orice scenă, fie ea chiar şi cea a vieţii.
Sunt genul de om care te lasă confuz când începe să vorbească extrem de repede şi când se autocontrazice în mijlocul unor prelegeri pe orice temă. Sunt o persoană complicată care nici până în momentul de faţă nu a reuşit să se înţeleagă pe sine.
Sufăr de sindromul bipolar (la modul cel mai serios), sindrom care se joacă cu emoţiile mele şi cu pofta mea de viaţă. Ea este ceea ce mă ghidează zi de zi astfel încât uneori îmi doresc să termin odată cu tot şi câte-odată am puterea unei întregi săli de oameni să o iau de la capăt. Sunt zile în care îmi spun : “Da, pot face acest lucru, pot face acest lucru”.Sunt zile în care simt că pot schimba lumea singură, după care după 5-10 minute mă simt ca şi cum m-aş prabuşi fizic şi psihic şi ajung să fiu mai deprimată ca niciodată.
Fără nicio aparenţă sau îndepărtată legatură, iubesc moda şi încă visez să am propria mea revistă de modă care să inspire pe toată lumea, indiferent de vârstă, să acorde măcar 5 minute zilnic atenţie frumuseţii, atât exterioare cât şi interioare. Sper ca în viitor să devin cineva care să inspire măcar o singură persoană, să spună: “Când voi fi mare vreau să fiu ca Ade, pentru că ea mă face să mă simt bine în pielea mea şi să am curajul să trăiesc liber”, aşa cum eu am la rândul meu modele mele, printre care se numără şi mama.

Oricum sunt multe de spus despre mine şi mă rezum la atât. Într-un final, în descrierea asta am spus mai multe decât poate ştiu prietenele mele cele mai bune. Aţi scos de la mine o confesiune cât se poate de reală şi aţi aflat ce e mai important despre mine. Şi din nou am reuşit să mă întind şi să mă încurc în explicaţii şi sper să existe cineva care să îşi ia timpul să citească tot ce am scris eu aici. Ar însemna mult pentru mine.

Şi la final le salut pe prietenele mele cele mai bune cu care pornesc la un drum lung în viaţă. Drum lung dar cu o bună companie lângă mine, de aceea sunt sigură că o să ne iasă bine...şi nu mi-e frică.Vă iubesc mult!

                                                                                           

Let's start this thing...

Aş putea începe printr-o prezentare generală gen cine sunt şi ce fac, dar voi spune că sunt o părticică din fiecare om de pe planeta asta care trăieşte de-a adevăratelea şi care visează tot de-a adevăratelea. Totodată sunt omul care vreau să fiu şi care visez să fiu (încă mai am de lucrat la acest capitol), chiar dacă unii nu sunt de acord, deoarece nu mă încadrez într-un anumit şablon şi risc/sunt catalogată ca fiind "an outsider"...

Am ajuns la o vârstă la care cred că sunt destul de matură ca să-mi dau seama ce contează cu adevărat şi ce nu.

Ei bine, acestea fiind spuse, le salut pe prietenele mele dragi, care m-au cam obligat să scriu pe acest blog, dar cărora le mulţumesc iar pentru că plecam "la un drum lung împreună" vreau sa le zic că le iubesc (cu riscul de a suna mieros) pentru ceea ce sunt ele (sincere, visătoare, nebunatice, pisăloage, petrecăreţe, miştocare and the list goes on).

Iar vouă...BE TRUE TO WHO YOU ARE...

.....called blog!!!!

De început.

Hei, eu sunt anca b. Probabil că unii dintre voi mă ştiu drept un copil rătăcit de pe blogul http://aparente-si-esente.blogspot.com/. Cred că ăsta e şi motivul pentru care am onoarea de a deschide acest blog, deh, sunt mai veche în domeniu, înnebunită după bloguri, cărţi, poezii, muzică, fotografie, artă în general..

În restul timpului sunt prietena (ne)bună, copilul neascultător, sora enervantă, fata visătoare şi neînţeleasă. Fiecare mă vede din ce unghi vrea, dar un lucru e sigur: "prietenii ştiu de ce".

Ideea de blog comun a pornit tot de la mine, azi, 1 septembrie, când noi, cele trei A, ne-am dat seama că nu mai vrem să ţinem doar pentru noi lucrurile pe care le avem de spus. Nu vrem să fim pe placul nimănui, nu vrem să zicem doar ceea ce fiecare vrea să audă.

Mai multe nu dezvălui, o să aflaţi pe parcurs.

Have a nice day!

AncaB.