Demnitatea - Noua Ruşine

E ciudat de unde îţi poate veni inspiraţia şi când te poate lovi o idee. Nu ştiu la momentul de faţă dacă este o idee bună sau doar o ideologie de-a mea. Oricum o să îmi încerc norocul.

Astă seară sursa mea de inspiraţie avea să fie un simplu serial pe care l-am vizionat în multe alte seri fără să îmi trezească un interes aparte.

Singurul motiv pentru care am început să mă uit la acest serial a fost conincidenţa de nume, având numele în comun cu unul dintre filmele mele preferate în care juca mult-regretatul Heath Leadger, adică “10 Lucruri pe care le urăsc la tine “.

Nu o să încep să vă spun rezumatul episodului pentru că are doar o relevanţă extrem de minoră.

Subiectul serialului nu iese din obişnuitul stereotip al serialelor pentru adolescenţi - viaţa a două surori din California, Bianka şi Kat, în mediul lor de zi cu zi, de obicei este prezentat cadrul Liceului. Bianca, mezina, este stereotipul fetei perfecte de liceu, fata populară, drăguţă, mereu aranjată, dar şi disponibilă într-un mod destul de naiv şi visător, a cărei paletă de culori din toate domeniile conţine numai nuanţe între roz pal şi fuchsia, combinate cu alte nuanţe la fel de orbitoare. Pe cealaltă parte Kat, sora cea mare, are o personalitate total opusă, este o feministă convinsă, care nu pune preţ numai pe aspectul exterior, cel puţin nu atâta preţ cât sora ei, ci preferă să se gândească şi la drepturile de care dispun femeile în general şi felul în care nu trebuie tratate, clar nu ca pe nişte accesorii care dau bine la prima vedere, după care îşi ruinează singure farmecul la prima propoziţie, pentru că sunt cenzurate destul de repede încât să nu apuce să spună o frază. Ea, spre deosebire de sora ei mai mică care preferă să fie populară şi să meargă pe principiul-teorie al grupului "e mai bine să nu pun întrebări", Kat este cea cu mintea proprie şi curiozitatea de a afla cât mai multe pentru a putea ajunge ceva mai mult decât o fată căreia să i se spună: "noroc că eşti drăguţă....".

Şi după părerea mea este extrem de greu să alegi care dintre cele două tipuri de caracter o să îl stăpâneşti. De obicei, la liceu, fetele de orice vârstă tind să fie altfel numai pentru o fărâmă de atenţie şi de popularitate. De aici şi titlul articolului de astazi: demnitatea - noua ruşine?
 
Este în ziua de azi demnitatea noua ruşine? Este o ruşine să îţi păstrezi capul ridicat şi să spui nu când trebuie? Sau este normal să accepţi anumite - să le numim compromisuri - şi să tăcem din gură doar pentru o mică satisfacţie? Serialul mi-a adus aminte în plină vacanţă de viaţa de liceu şi cât de mult seamăna cu viaţa reală.

Personal am fost pusă în multe situaţii în care puteam, dar momentan nu am făcut-o, să tac şi să urc pe scara socială, ironic spus, iar în final să fiu mult mai cunoscută decât sunt la ora actuală.

Dar sunt o necunoscută mândră în cercul meu, însemnând oamenii de vârsta mea care îşi petrec timpul stresaţi de ce commenturi o să primească pe pagina lor de facebook. În general trăiesc într-un mediu în care la evenimente de genul balul bobocilor sau orice gen de bal, pentru că suntem la vârsta în care putem inventa orice gen de bal pentru câteva ore de distracţie esquire, putem fi clasificaţi în mai multe categorii cu uşurinţă. De exemplu, la balul bobocilor este selecţia mai uşor de făcut:

La orice bal vei intâlni multe trepte sociale. Sunt fetele care nu "mănâncă" nimic în afară de martini cu măslina pe fundul paharului(bine, nu in liceul meu) în timp ce sunt cu ochii pe toţi tipii drăguţi care apar din toate părţile, indiferent de vârsta lor; fetele care se dezlănţuie pe ringul de dans de parcă ar dansa în lenjerie intimă în faţa oglinzii în camera lor; fetele care nu dansează pentru că sunt mult prea cool pentru lumea de acolo; sunt boboacele care încearcă sa se infiltreze în găştile mai mari pentru a avea locul asigurat pe toată perioada liceului, mai sunt fetele care zâmbesc încontinuu, genul de porumbiţe pacifiste care sunt roase în interior de dorinţa de a urla la cineva, dar în schimb zâmbesc de mama focului şi îţi spun cât de bună prietenă le eşti şi cât o să îţi ducă dorul în perioadele de vacanţă şi ultima categorie, fetele care sunt destul de ok, destul de normale încât să se distreze timp de o oră-două, după care se liniştesc şi stau doar la vorbă între ele într-o manieră destul de civilizată, după care decid să plece.

Aşadar balul bobocilor este o cursă pentru cele care intră de bună-voie sau silite de ambiţia de a fi cineva în liceu, o cursă în care printre probele de talente este şi “Cât de mult eşti în stare să sacrifici din tine încât să fii observata”, pentru că ăsta este pasul întâi. Să fii observată. Şi pentru unii nu contează dacă eşti obervată într-un mod rău.

În cazul meu şansa mea de a fi observată nu s-a ivit la niciun bal, ci chiar la un concert în aer liber de vara asta. Probabil că oricine dintre cei care vor citi mă vor critica pentru decizia luată sau nu, asta rămâne la atitudinea voastră.

Am avut ocazia de a fi observată de unul dintre cei mai draguţi băieţi pe care i-am vazut în viaţa mea, dar pentru atenţia lui trebuia să renunţ la ceva destul de greu de renunţat în orice situaţie, şi anume demnitatea mea - trebuia să spun da când vroiam să spun nu şi nu am făcut-o, şi încă nu am găsit un moment în care să îmi pară rău.

Îmi pare rău că nu am găsit altă cale să îi atrag atenţia, dar nu îmi pare rău de decizia luată. Am avut atenţia lui pentru cel puţin 3 ore şi a fost bine. Apoi a venit partea în care prietenul lui, puţin ameţit, sau mai mult, a avut intenţia să întreacă măsura fix în faţa lui şi momentul în care am spus nu şi l-am forţat să se retragă a fost momentul în care, aparent din punctul de vedere al unei presupuse prietene, a fost momentul în care l-am făcut să se retragă singur pentru că am dovedit că sunt destul de neflexibilă - cuvintele ei, nu ale mele.

Ei bine, părerea mea este total diferită. Sunt genul de persoană care consideră că este destul de flexibilă încât să realizeze că ar fi cedat prea uşor şi ar fi arătat destul de ieftină în faţa celui căruia ar fi trebuit sa îi acorde atenţie şi care să nu considere o mare ruşine faptul că încă are demintatea de a spune nu şi de a se coborîi la nivelul celor care nu o au. But that’s just me.







PS: You gotta keep your head up, but you can let your hair down.